Reîntrupare
Îţi ţineam viaţa cu dinţi de lapte
când ai hotărât să mă înghiţi
cu tot cu măruntaie
în albastru de sclipiri.
M-am pierdut printre degete
încoronate cu argint
chiar când îmi cădeau aripi din fulgi
prea goi să mă ridice către zenit.
M-ai destrămat în Suflet
ca să mă-nghiţi la loc
în lacrimi decăzute.
In gloria Dei Patris
Printre pridvoare moi
de catifea
răsare
o întunecare -
în mintea mea
"...mărturisesc un botez spre iertarea Păcatelor..."
Şi-n erezia-mbrăţişării
Întunecarea îmi şopteşte
cu glasul sâsâit din vis:
"...expecto resurrectionem mortuorum et vitam venturi saeculi..."
Mă înec într-o sclipire oarbă:
taciturnul gând zimţat
îmi împuşcă goliciunea trupului,
aruncând în mine cu podoabe -
negre, albe, scufundate
în aluat de sânge
şi-aburind de fumul
parcurgând cărarea dinţilor tăi
M-ai înecat orbeşte, sclipind din ochi
- ca zumzetul albinei şchioape de un ac -
un tainic vis de-al zeilor
căzuţi în plasa firii tale
şoptind:
"- Te voi orbi cu sclipirea,
deşi voinţa-mi este moartă,
ca să-mi alătur cucerirea mută
prin doruri înecate de-altădată."
Mizerabil
cade gândul
în oglinda ta
pustie
tu nu
vezi tu nu
auzi
eşti doar
gol pe dinăuntru
şi
albastru pe
hârtie tu nu
vezi
tu nu
auzi tu doar
eşti
Îţi povesteam, în amintiri,
cum ochii tăi mă vor vedea tot moartă
şi singură, pe vechi alei,
mă vor purta în taină –
cu semiluna la urechi,
cu zâmbete zguduitoare,
cu ochii mici
şi trişti
şi grei
şi săruturi matinale
Apoi, tot ochii tăi,
- bieţii de ei, ce soartă rea! –
îmi vor cădea înrouraţi
crezând că nu mai sunt ai mei,
ci morţii tale-s daţi.
(Ne-) vinovat
în pântec îmi plânge un Mister
(Ne-) uitat
prin clipele din Cer
(Ne-) înduplecat
un zeu îmi rupe aţa:
"-Iar ai uitat să-ţi iubeşti viaţa!"
Te-am avortat prin pântecul deschis...
"- Dar voi renaşte! Aici şi-n Paradis!
Ca mândru Phoenix mă voi ridica
Te voi afla! Te voi afla!
În patru îţi voi stoarce scoarţa
Şi ani lumină îţi voi purta ceaţa
În sângele din care m-am născut
În sângele prin care m-am pierdut..."
Să-mi sufli vânt pe chipul veştejit
Copilul meu, eu...te-am iubit
Tăcut, abil, tiptil
Timpul e un asasin!
Tăcut, abil,
tiptil te-ngheaţă,
îţi prinde mâinile c-o aţă
crescută-n pântec de metal
Veninul rânced
- un pumnal –
străpunge ţeasta Omului,
curgând cu valuri uriaşe
spre Craterul Universal
Adoarme-apoi
- tăcut, tiptil –
în palme goale
abilul Timp
Şi sunetele sacadate
ne mor pe toţi în Eternitate.
Alter ego
Mi-am pierdut Glasul
răsfirat în fascicule de lumină
- pură, veştedă, albastră -
care-mi străbat trupul:
"E noaptea primului mister,
în care stau, pitit după o carte,
s-aud cum bate Luna cea-de-fier
în poarta visurilor moarte.
Ţi-alung dorinţa în oglinzi
crescute-n creştet de uitare
şi-atunci să vezi ce-ai să m-alinţi
că-ţi dau speranţa prin Cântare!
Desfă-ţi tu glasul incolor
din toate mrejele durerii
ca s-alergăm din nor în nor
- cascade-ale plăcerii!"
Adu-mi aminte, Glasul meu,
să te respir prin firele de păr,
să te ador ca pe un zeu
născut 'naintea tuturor!
Poveste
Împiedicată, mă surprind
pe trotuarul obrazului tău
nou ars de Soarele-răsare
şi-mi scufund unghii prin pori
ca să te curpind cu buze
întreg şi nevătămat,
absurd crescut din aţă simplă
până-n adâncul crestelor.
Îţi admir nedumerirea ochilor
din mozaic înviorat cu verde
şi decid să impresionez hârtia
cu lacrimi crescute-n Cuvinte
anume pentru tine –
căci te respir prin firele de păr
până mă scurg de tot în tine.
Sfârşit de Lună
Deseori
când nu-mi ascult
însângeratele voci ce-mi curg
- cuminţi -
prin minţi:
" - Copil de la capătul Curcubeului,
dă-mi mâna
să te umplu de Lumină!"
parcă-mi privesc privirea
- mută -
şi-mi dorm visele
un Somn adânc
şi trist
şi surd
ca valurile mării când se lovesc de Vid
Şi-mi cânt atunci
- îmbrăţişată de Mister -
sonata efemerelor dureri
Dar taci,
căci lumea-ţi atinge pleoapele
cu sirop de rouă
strâns în dimineţile amare
în pâlniile florii
iubite
Şi-ţi murmură vise
de mult adormite,
de nimeni citite
în albii zori
Dar taci tu,
suflet mort!
Dar taci!
Căci mă afund de tot
în timpuri ce n-or să mai fie
şi cu marea veşnic luminător
voi aduna în palme
dor
de dup-amiaza caldă, vie
în care m-am culcat de tot
De ce nu taci tu, suflet mort?
Ultima-ncercare
Mai am o singură-ncercare
şi-apoi să mor!
Şi să mă-ngropi cu o cântare,
cu vin şi dans
şi cu o floare
lipită-n piept cu un sărut.
Mai am o singură-ncercare
şi-apoi să mor!
Şi să-mi speli fruntea de păcate
- căci Domnul tău pe tine te aude -
şi să nu-mi pui în groapa-n care cade
pământul greu şi viu de multă Moarte
decât un strop din lacrima-ţi prea sfântă -
altfel mă arde şiragul tău de şoapte
şi-a ta dorinţă de-a sta împreună.
Şi să mă uiţi apoi!
Să-mi uiţi privirea şi zâmbetul meu trist
ce s-au ascuns prin ploi departe de-al tău vis.
Frica
În noaptea asta
Luna-mi prinde aripi
zimţate
de lumina din marginea gurii
îmi izbesc frica (ne-)cunoscută
în Adâncul îndoliat
expir din nări
un somn surprins
în colţul cel mai greu
mi-a fost dat
să te clădesc
din pereţi moi –
frico!
o să te (sin-)ucid
cu degetul pe buze!
Îmbrăţişarea vrabiei
Clipe-mi aleargă prin gând:
definesc abstractul existenţei
mele purpurii
prin secvenţe de secunde.
Mă arunc din Vid
în zbor
de clasice orbiri.
Amarul mă soarbe
în braţe albinoase.
Mă dorm în somn de aripi.
Moartă
Îmi car singură trupul
Greu de-atâtea păcate
Prin grădina-n care răsar cruci
Albe şi-ngheţate, mâinile-mi
Atârnă pe lângă trup
Veştejit de timp, chipul
Nu mai vrea să se privească
În oglinda tinereţii
Picioarele de scândură
Vor să fugă, să mă părăsească
Doar sufletul, înnegrit de-atâta
Ură şi singurătate, îmi strigă-n
Disperare să-l iert
Să-l las să-şi ia zborul
Spre Cerurile-n care îl aşteaptă
Îngeri înveşmântaţi în albe robe
Zbucium
Străzi adormite şi pustii,
Parcuri de mult adormite,
Sufletul meu aşteaptă să vii
Călcând pe frunze ruginite.
Pe banca primului sărut
S-a aşternut uitarea.
Eu te-aştept iar, ca la-nceput,
Sperând s-auzi chemarea.
Cad pradă gândurilor gri,
Iar umbrele spre nori mă poartă.
E-o noapte-n care nu poţi şti
Luna de-i vie ori moartă.
De ce nu vii? De ce n-apari?
Oare s-a stins amorul?
Oh, suflet drag, nu mă lăsa!
Căci mă ucide dorul!
