Îmi scârţâie Soarele-n priviri
într-o dimineaţă aşa pustie
de-mi vibrează vorbele prin deget:
îmi cade din cerneală vie
un sunet aspru,
împovărat de depărtare -
şi-mi muşc din dinţi,
şi-mi sorb din coaste
Adâncul surd pierdut de Tine.
Te simt prin şoapte
oarbe de lumină
la căpătâiul meu,
dar când îmi vei mângâia retina
cu zâmbete albastre?
duminică, 10 octombrie 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)