Din multe ploi de lacrimi
Şi multe ploi de vise
Se naşte zâna albastră
Cu zâmbete prea stinse.
Adulmecă prin ceaţă
Şi scutură din plete
O unică speranţă
Din amintiri cochete.
Dar mozaicul verde
Adoarme a ei şoaptă
Şi-acum zâna va crede
Că dragostea e moartă.
A doua zi e-ntotdeauna naşpa
când cu Soarele-răsare-n nori
mă-nvârt ca un titirez
în mijlocul Universului descentrat
şi parcă aud scrijelind condeiul
pe timpanul înnebunit -
de teamă să nu cad
mă prind cu unghia de-o pleoapă
şi sughiţ în mine plânsul.
A doua zi e-ntotdeauna naşpa
când fierb pe străzi înguste
ce vor să-mi guste talpa
şi mă respir aproape dezmembrată
la loc în pagini galbene de vreme.
Timpul scurs, ca de cristal,
îmi picta umil pe pleoape
despre umbre învechite
şi de clipe netrăite
lângă Glasul visceral.
Triste, sumbre, de metal,
voci vorbeau de-un vis amar
ce-mi va descompune-n şoapte
Adâncul plin de păcate.
Dar, suflând senin din buze,
către Luna cea de fier
m-ai ademenit în noapte
şi-ai făcut să nu mai pier.
Te plimbi cu degete senine
printre fiorii mei nestăpâniţi
şi-n drum îmi săruţi buzele
cu sărutări fierbinţi.
Îmi prinzi în palme coastele
pierdute în extaz,
iar eu îţi inspir visele
din ochii de mărgean.
Ne pierdem în iubire
şi-n nori de catifea,
căci azi eşti lângă mine,
iar eu rămân a ta.
Din pântecul umflat de vreme
visez un Gând –
tăiat în jumătăţi perfecte
de trei ori câte trei mă cheamă
cel ucis
în şoaptă îmi scap paşii
spre Adânc, dar pier
în secvenţe.
Ard în mine
pe un rug doar lacrimi.
Să nu crezi că te-am uitat.
Eu doar îmi caut Glasul.
M-am coborât la el de dimineaţă şi dispăruse.
A rămas doar sticla.
A spart oglinda. Sângera.
I-a fost teamă, ştiu.
S-a risipit în mine şi nu-l mai găsesc.
Să nu crezi că te-am uitat.
Nu. Eu doar m-am uitat pe mine.
