Îmi scârţâie Soarele-n priviri
într-o dimineaţă aşa pustie
de-mi vibrează vorbele prin deget:
îmi cade din cerneală vie
un sunet aspru,
împovărat de depărtare -
şi-mi muşc din dinţi,
şi-mi sorb din coaste
Adâncul surd pierdut de Tine.
Te simt prin şoapte
oarbe de lumină
la căpătâiul meu,
dar când îmi vei mângâia retina
cu zâmbete albastre?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu