Plouă-mă, cer, şi plouă-mă, furtună,
Plouă-mă coaste şi apoi m-adună
Într-o întreagă, grea melancolie
Care-a murit c-aşa a fost să fie.
Plouă-mă, nor, plouă-mă de-acasă,
Plouă-mă-n sus şi-apoi mă lasă
Căzând în gol să mă găsesc nevie,
Căci am murit c-aşa a fost să fie.
Noapte cu stele.
Îmi păşesc trecutul
cu degete goale printre
Sori ascunşi, aliniaţi şi ploi –
demenţial strigau spre Ceruri
tristeţea nopţilor solitare
în care-mi pare de nepătruns
Adâncul surghiunit
de clipe ademenitoare.
Pictată cu negru pe negru
stă nemurirea întoarsă
şi stropul ce-o îmbălsămează
mă cântă funebru.
Iertare-ţi cer, căci mă ascund prin vise
şi ploi îmi udă fericirea
când tu, prin buze nedeschise,
îmi cânţi adesea nemurirea
clipelor ce-mi trec prin cale
menite doar să mă trezească
din vraja vieţii solitare
ce firele vrea să-mi urzească.
Iertare-ţi cer şi-un strop de îndurare
că nu aud acea chemare
spre existenţa ta eternă
şi dragostea-ţi ameţitoare.
