Visam

Stătea întins pe sofaua tare, în carouri roşii cu negru, aşteptând-o să-i sărute buzele crăpate. O striga clipind din ochii verzi. Rămăseseră aşa din ziua în care ea rostise – în gând – cele câteva cuvinte magice menite să oprească irisul să se coloreze în albastru. Nu-i vorbă, lui i se potriveau ambele culori, nici una nu-i fura din frumuseţe, dar pe ea o înspăimântau privirile albastre, ca de gheaţă, ce-i pironeau din când în când irisurile maro, în căutarea unui semn – oricât de neînsemnat – de afecţiune.
Era cald. Ea purta veşnicele-i haine negre, care o făceau să arate şi mai slabă decât era deja, iar el purta un tricou verde şi nişte pantaloni scurţi care-i dezgoleau mai mult de jumătate din picior, lăsându-i pielea albă şi moale pradă privirilor şi atingerilor ei. De câte ori îi simţea pielea lipită de a ei, era străpunsă de un fior ce-i cobora până în adâncul sufletului, lăsând acolo o rană a cărei durere era ameţitor de dulce. Pielea ei, în schimb, nu-şi dorea să fie atinsă azi. Pielea ei dură, pângărită de prea multe mâini uscate, îi respingea fiecare atingere, fiecare privire, îi ardeau pupilele când o privea; pielea ei îşi dorea singurătatea uitată într-un coşmar învechit, îşi plângea tânjirea de altădată după mângâieri, se dorea goală şi pură, departe de mâini care-i furau prospeţimea.
Nici un zgomot în camera goală. Cele două bucăţi de carne – una tânjind, cealaltă refuzând – se scurgeau una într-alta printr-un sărut.
Iar eu…visam.

Peisaj obscur

Am pornit într-un trip

spre culmile extazului:

zeci de fâşii mă legau de tine

cu braţe multicolore

când fluturi adormiţi

îmi şopteau nemurirea.

Agăţată de-o sprânceană,

mă scăldam – ascunsă

în roua trupului tău.

Apoi, ni s-a desprins un vis

din piepturi –

fiori adânci ne-au sugrumat de-odată

privirile cu nestemate

şi ne-am lăsat crucificaţi,

sorbind din noi întreaga noapte.

„Insist!”

Dar taci,
căci lumea-ţi atinge pleoapele
cu sirop de rouă
strâns în dimineţile amare
în pâlniile florii
iubite
Şi-ţi murmură vise
de mult adormite,
de nimeni citite
în albii zori

Dar taci tu,
suflet mort!
Dar taci!
Căci mă afund de tot
în timpuri ce n-or să mai fie
şi cu marea veşnic luminător
voi aduna în palme
dor
de dup-amiaza caldă, vie
în care m-am culcat de tot

De ce nu taci tu, suflet mort?

Tânjire

Ce trist plângea Amurgul…

L-am îngropat de viu
Când am plecat plângând
Şoptind: “N-am să mai viu
Să te mai văd nicicând.”

Ce trist plângea Amurgul…

Şi l-am lăsat să moară,
Mereu cerşindu-mi mila,
Şi n-am crezut să doară
Atât să vezi Lumina.

Ce trist plângea Amurgul…

Şi mi-am dorit să mor,
Sperând la altă lume,
Căci mi-e atâta dor
De-Acela fără nume…