Te plimbi cu degete senine
printre fiorii mei nestăpâniţi
şi-n drum îmi săruţi buzele
cu sărutări fierbinţi.
Îmi prinzi în palme coastele
pierdute în extaz,
iar eu îţi inspir visele
din ochii de mărgean.
Ne pierdem în iubire
şi-n nori de catifea,
căci azi eşti lângă mine,
iar eu rămân a ta.
Din pântecul umflat de vreme
visez un Gând –
tăiat în jumătăţi perfecte
de trei ori câte trei mă cheamă
cel ucis
în şoaptă îmi scap paşii
spre Adânc, dar pier
în secvenţe.
Ard în mine
pe un rug doar lacrimi.
Să nu crezi că te-am uitat.
Eu doar îmi caut Glasul.
M-am coborât la el de dimineaţă şi dispăruse.
A rămas doar sticla.
A spart oglinda. Sângera.
I-a fost teamă, ştiu.
S-a risipit în mine şi nu-l mai găsesc.
Să nu crezi că te-am uitat.
Nu. Eu doar m-am uitat pe mine.
O coastă mi-a şoptit:
“-Deschide-mă!”
şi am pătruns în goliciunea
putredă din piept.
Prin nori de sticlă am coborât
în mine,
dar m-am pierdut.
Mi-am înecat atunci privirea
ca să-mi găsesc Adâncul.
El mi-a zâmbit:
“-Ucide-mă!”
Aş vrea
să mă curg
apă
din văpaia
Timpului
şi să adorm geană
pe albastrul
petalei de ploaie
acidă
ca o inimă
în repaus
M-a urmărit Privirea
cu glas sâsâit
până m-a convertit
în Noapte
Din amalgamul de Păcate
am ales o jumătate
îndeajuns de bună
să-mi ardă Soarta
Dar voi urca-n Abis curând?
...poate azi...
Adorm în vise uneori
şi mă privesc născându-mă
din prunci ucişi
înainte de Timp –
uscată de ploaia sângerie
îmi mestec degete de lut
şi ochi mijiţi, sticloşi
îmi cresc prin vene.
Tăcută, mă aşez cu capul in mâini
şi-mi gust fiinţa
ascunsă în pântec.
