Reflexie oarbă

O coastă mi-a şoptit:

“-Deschide-mă!”

şi am pătruns în goliciunea

putredă din piept.

Prin nori de sticlă am coborât

în mine,

dar m-am pierdut.

Mi-am înecat atunci privirea

ca să-mi găsesc Adâncul.

El mi-a zâmbit:

“-Ucide-mă!”

Dorinţă

Aş vrea
să mă curg
apă
din văpaia
Timpului
şi să adorm geană
pe albastrul
petalei de ploaie
acidă
ca o inimă
în repaus

Poate azi

M-a urmărit Privirea
cu glas sâsâit
până m-a convertit
în Noapte
Din amalgamul de Păcate
am ales o jumătate
îndeajuns de bună
să-mi ardă Soarta


Dar voi urca-n Abis curând?
...poate azi...

Profanare

Adorm în vise uneori

şi mă privesc născându-mă

din prunci ucişi

înainte de Timp –

uscată de ploaia sângerie

îmi mestec degete de lut

şi ochi mijiţi, sticloşi

îmi cresc prin vene.

Tăcută, mă aşez cu capul in mâini

şi-mi gust fiinţa

ascunsă în pântec.

Plouă-mă

Plouă-mă, cer, şi plouă-mă, furtună,

Plouă-mă coaste şi apoi m-adună

Într-o întreagă, grea melancolie

Care-a murit c-aşa a fost să fie.

Plouă-mă, nor, plouă-mă de-acasă,

Plouă-mă-n sus şi-apoi mă lasă

Căzând în gol să mă găsesc nevie,

Căci am murit c-aşa a fost să fie.

Exitus

Noapte cu stele.

Îmi păşesc trecutul

cu degete goale printre

Sori ascunşi, aliniaţi şi ploi –

demenţial strigau spre Ceruri

tristeţea nopţilor solitare

în care-mi pare de nepătruns

Adâncul surghiunit

de clipe ademenitoare.

Pictată cu negru pe negru

stă nemurirea întoarsă

şi stropul ce-o îmbălsămează

mă cântă funebru.

Regret

Iertare-ţi cer, căci mă ascund prin vise

şi ploi îmi udă fericirea

când tu, prin buze nedeschise,

îmi cânţi adesea nemurirea

clipelor ce-mi trec prin cale

menite doar să mă trezească

din vraja vieţii solitare

ce firele vrea să-mi urzească.

Iertare-ţi cer şi-un strop de îndurare

că nu aud acea chemare

spre existenţa ta eternă

şi dragostea-ţi ameţitoare.