Visam

Stătea întins pe sofaua tare, în carouri roşii cu negru, aşteptând-o să-i sărute buzele crăpate. O striga clipind din ochii verzi. Rămăseseră aşa din ziua în care ea rostise – în gând – cele câteva cuvinte magice menite să oprească irisul să se coloreze în albastru. Nu-i vorbă, lui i se potriveau ambele culori, nici una nu-i fura din frumuseţe, dar pe ea o înspăimântau privirile albastre, ca de gheaţă, ce-i pironeau din când în când irisurile maro, în căutarea unui semn – oricât de neînsemnat – de afecţiune.
Era cald. Ea purta veşnicele-i haine negre, care o făceau să arate şi mai slabă decât era deja, iar el purta un tricou verde şi nişte pantaloni scurţi care-i dezgoleau mai mult de jumătate din picior, lăsându-i pielea albă şi moale pradă privirilor şi atingerilor ei. De câte ori îi simţea pielea lipită de a ei, era străpunsă de un fior ce-i cobora până în adâncul sufletului, lăsând acolo o rană a cărei durere era ameţitor de dulce. Pielea ei, în schimb, nu-şi dorea să fie atinsă azi. Pielea ei dură, pângărită de prea multe mâini uscate, îi respingea fiecare atingere, fiecare privire, îi ardeau pupilele când o privea; pielea ei îşi dorea singurătatea uitată într-un coşmar învechit, îşi plângea tânjirea de altădată după mângâieri, se dorea goală şi pură, departe de mâini care-i furau prospeţimea.
Nici un zgomot în camera goală. Cele două bucăţi de carne – una tânjind, cealaltă refuzând – se scurgeau una într-alta printr-un sărut.
Iar eu…visam.