„Insist!”

Dar taci,
căci lumea-ţi atinge pleoapele
cu sirop de rouă
strâns în dimineţile amare
în pâlniile florii
iubite
Şi-ţi murmură vise
de mult adormite,
de nimeni citite
în albii zori

Dar taci tu,
suflet mort!
Dar taci!
Căci mă afund de tot
în timpuri ce n-or să mai fie
şi cu marea veşnic luminător
voi aduna în palme
dor
de dup-amiaza caldă, vie
în care m-am culcat de tot

De ce nu taci tu, suflet mort?