Ce trist plângea Amurgul…
L-am îngropat de viu
Când am plecat plângând
Şoptind: “N-am să mai viu
Să te mai văd nicicând.”
Ce trist plângea Amurgul…
Şi l-am lăsat să moară,
Mereu cerşindu-mi mila,
Şi n-am crezut să doară
Atât să vezi Lumina.
Ce trist plângea Amurgul…
Şi mi-am dorit să mor,
Sperând la altă lume,
Căci mi-e atâta dor
De-Acela fără nume…
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
cat de frumos...
RăspundețiȘtergereMa bucur ca ti-a placut. :)
RăspundețiȘtergereDeci asta e una din puținele poezii ale tale pe care chiar le-am înțeles...și-mi place, e faină rău:X:X
RăspundețiȘtergereOooo, iti place, desi e trista? :D Inseamna ca e intr-adevar frumoasa (modestia asta...)
RăspundețiȘtergere:)) Tu ai zis că în ziua de azi modestia nu e bună.
RăspundețiȘtergere